Tour du Mont Blanc 2021 – Ziua 1

Partea 1. Din Italia in Elvetia

Cele mai frumoase amintiri vin din intamplarile neprevazute si distractiile neplanificate. Asa a pornit si nebunia asta, cu Marian Vasile care mi-a dat un mesaj scurt pe WhatsApp: “ Nu vii cu mine si cu Dani la sfarsit de iulie?”. Nu am zis “Da”, ca stiam ca nu am cum sa merg fix in weekendul ala, dar nu am zis nici “Nu” pe loc, ca ma durea sufletul sa zic nu. M-am intors la munca dar nu mai puteam sa ma concentrez la nimic. Filmele pe care mi le faceam in cap cu potecile din Alpi au fost exact ca si cum ai arunca un litru de benzina peste o flacara mica. Nu am putut sa sting focul asta asa ca am intrebat-o pe Alice: “Ce zici? Rezisti 5 zile si cu fata si cu munca?”.

In cateva ore aveam pe numele meu biletele de avion, de autocar si rezervari la refugii iar in urmatoarele 3 saptamani visam TMB, ma uitam numai la filmulete cu TMB si vorbeam numai de TMB.

Ce e TMB-ul? Un tur de alergare sau drumetie in jurul Mont Blanc-ului, care trece prin Franta, Italia si Elvetia. Are in jur de 170 de km si vreo 10.000 de metri urcare si coborare pentru varianta standard (UTMB) dar poti sa-l lungesti dupa cat de tin picioarele si timpul. Poti sa-l faci dintr-o bucata sau sa-l imparti pe mai multe zile. E ceva ce merita facut macar odata in viata.

In 2019, cand am ajuns in Chamonix si am vazut prima oara Mont Blanc-ul am ramas cu gura cascata. Tot atunci am vazut bucati din celebrul Tour du Mont Blanc si deja aveam un vis, sa-l fac in cateva zile cu Alice. Dar lui Alice i-a placut sa faca copii, si cineva trebuie sa-i creasca, asa ca momentan am trecut-o la “indisponibili”. Apoi ma gandeam sa-l fac cu Emil, ca toate tampeniile pe munte le-am facut cu el, dar din cauza accidentarilor lui l-am taiat si pe el de pe lista. Nu prea mai aveam oameni dispusi sa faca in jur de 170 de km cu 10.000 diferenta de nivel in cateva zile si cu care sa ma si inteleg. Singur nu voiam sa ma duc, pentru ca eu am nevoie de cineva cu care sa ma bucur de frumusetea muntelui, sa impart momentele de uimire si de efort, asa ca din 2019 si pana acum am trecut dorinta TMB la vise greu de potrivit si indeplinit. Dar stii cum e vorba aia, nu e pentru cin’ doreste sau se potriveste, e pentru cin’ se nimereste.

A venit ziua plecarii, intr-o vineri, iar eu cu Dani Cirstoveanu plecam din Bucuresti urmand sa facem jonctiunea cu Marian in Courmayeur, Italia. Programul era simplu, aterizam la Bergamo la 23:30, la ora 6:00 aveam autocar de la aeroport, la 10:40 ajungeam in Courmayeur si la 11 plecam in cursa. Erau 5 ore de asteptare intre aterizare si autocar, si ca sa nu mai pierdem timp si euro pe taxi si hotel am zis ca dormim in aeroport cateva ore. Ce sa dormi, ma nene, ca nu am coborat bine din avion si ne-au dat afara din aeroport din motive de covid. Am gasit un loc de cazare la marginea parcarii, langa gard, pe iarba si pe un musuroi de furnici. Problema nu era ca nu avea multe stele de comfort, ci ca ne deranjau multi oameni care veneau la parcare si ne tot bagau farurile in fata. Pe la 4 jumatate dimineata, cand s-a impiedicat un italian de mine si mi-a stricat somnul, am strans catrafusele si am plecat in statie la autocar.

A mers Flixbus-ul snur prin vaile si tunelurile din Aosta, si la 10:40 eram in Courmayeur unde ne astepta Marian, odihnit, mancat si schimbat de alergare. E orasul asta de vis, cu un perete lung de munti ce au peste 3500 de metri inaltime, ghetari, verdeata si multe, multe, multe flori. Flori peste tot, pe strada, la case, la cosuri de gunoi, e superb!

Ne-am dus la hotel, am dat un buongiorno ca atat am stiut, ne-am schimbat in haine de alergare, am pregatit rucsacurile de drum si am lasat geamantanele la hotel, unde trebuia sa ne intoarcem peste 4 zile. S-a facut 12:30 si deja eram in intarziere pentru ca la ora 19:00 se servea masa la o distanta de 68 de km, in refugiul din Elvetia la care trebuia sa ajungem. Daca nu ajungi pana la 20:30 maxim, nu mai primesti mancare ca se inchide bucataria, si pentru mine e tragedie.

Ne-am dus in centrul Courmayeur-ului, de unde se da startul la cursa CCC, am pornit GPS-ul la ceasuri, cine a avut ceas mai smecher a setat harta si am plecat. Ne-am ratacit in primii 800 de metri. Ori harta era prea noua, ori strazile prea vechi, nu stiu exact.

Am gasit poteca potrivita si am inceput urcarea catre primul punct de pe harta, refugiul Bertone de la 1996 metri, pe ploaie marunta. A tinut Barbosu’ cel mare cu noi si alea au fost singurele 5 minute de ploaie pe care le-am vazut in toate 4 zilele pe munte. Usor-usor am inceput sa-mi amintesc traseul pe care fusesem in 2019, chiar daca la cursa am stat numai cu capul in pamant si cu pulsul in 190 pe prima urcare. La refugiu am facut un popas mic de 5 minute pentru poze si Cola, si am plecat catre Tete de la Tronche, trecatoarea de la 2584m.

Urcarea a fost sustinuta, ceva treceri cu grohotis care dau intr-o vedere fabuloasa. Noi nu am vazut nimic ca era ceata.

Am dat-o usor la vale si am intrat pe o curba de nivel pana la refugiul Bertone. Nu exagerez cu nimic cand zic ca bucata asta, cu Val Ferret in stanga si peretele Mont Blanc-ului, pare o poteca de promenada pe care sunt sigur ca o gasesti cand ajungi in Rai.

Dupa multa uimire si holbare la frumusetea din jur, am ajuns la refugiul Bonatti (1991m) unde am bagat o Cola eu ca sunt amator, si cate o bere baietii ca sunt profesionisti. Atat am putut. Asta e.

Am coborat in Arnouvaz, pe la 1800 de metri, si urma sa-i dam spre Grand Col Ferret, 4 km cu 800m+ urcare, ca sa trecem fraudulos granita spre Elvetia, dar aici au inceput sa apara problemele. Ramasesem fara sandwich-uri, luasem 10 pe avion, am tocat si in parcare, si in autocar, la Bonatti mai aveam doar unul pus bine pentru urgente, iar acum mergea stomacul in gol doar pe geluri. Lipsa somnului si oboseala au inceput sa pice in picioare si pot sa zic ca m-a macinat urcarea pana la 2537m, mai ales ca era multa ceata si vant. Dupa aproape 6 ore de la start am razbit cu ultima urcare mare, am facut o poza cu piatra de granita, am calcat in Elvetia si i-am dat la vale spre mancare. Care mancare nu avea sa vina. In schimb venea noaptea si frigul.

E o senzatie misto pe munte cand esti in pustietate si nu se vede absolut nici o lumina, masina, casa sau orice alt semn de civilizatie. Cam atunci iti dai seama ce mari sunt muntii, ce mic esti tu, ce nu conteaza ca ai bagat benzina in loc de motorina si ai stricat injectoarele la masina, si ce pacat e sa treaca viata pe langa tine cand stai pe facebook sau pe netflix. Poate era si de la foame.In fine, sa ne revenim..

Am inceput coborarea spre La Fouly iar in creierii muntilor elvetieni, la 2000 de metri, ne oprim la un refugiu cu stana sa bem un Ice Tea, dam bonsoir si ne ne raspunde o voce calda de femeie: “Buna seara”. Si asta e o alta senzatie misto, sa te plimbi prin munti straini si sa te intampine o vorba romaneasca. Se pare ca sunt 2 familii de romani, cu neveste si copii, care se ocupa de stana si refugiul respectiv din primavara pana in toamna si se pare ca o fac bine, pentru ca sunt acolo de multi ani.

Zau daca nu intalnirea cu ei si senzatia de ospitalitate pe care ne-au aratat-o mi-a tinut de foame in urmatoarea ora. Intotdeauna mi s-a parut ca romanii care muncesc in afara sunt mai calzi fata de romanii din tara.

Am plecat de la ei si dupa o coborare de 30 de minute, am vazut moartea cu ochii. Marian ramasese putin in spate pentru ca incerca sa o sune pe tanti Vanda de la refugiu si sa o anunte ca intarziem mult peste ora stabilita, iar eu cu Dani in fata ocoleam un mic versant cand dam nas in nas cu o turma de tauri. Mari, negri, castrati si suparati. Erau astia toti imprastiati pe un deal si poteca noastra serpuia printre ei. O luam noi incetisor printre ei, cand il vad pe unul cam la un metru si jumatate deasupra potecii noastre ca se uita pocit la noi si ca sa fiu cu bun simt, ii zic: “Ce te uiti ma asa urat la mine?”. Atat i-a trebuit, s-a enervat si a sarit la mine sa ma ia in coarne. Am tipat la el “Te arddd!!” si am aruncat cu un bolovan spre el. S-a gandit la binele lui si s-a oprit la 2 metri de mine. Dani deja ajunsese jos si am vrut sa o iau la fuga dupa el, dar mi-am adus aminte ca e si Marian cu noi si am ramas sa-l atentionez, ca sa nu-l atace pe la spate. Astia deja incepusera sa se agite si sa alerge de colo colo cand a intrat Marian in poteca, ala rau s-a mai facut odata spre noi si abia ne-a lasat sa trecem. Periculoasa viata si la elvetienii astia.

Am ajuns in La Fouly pe inserat, ne-am oprit sa umplem bidoanele cu apa, am bagat un gel dar nu intra deloc, si cum simteam eu asa ca fac scadere de calciu de foame ce imi era, am scos din buzunar rezerva de urgenta, ultimul sandwich cu salam adus din Romania. A fost bun, era salam sasesc.

S-au aprins frontalele si lesinati de foame si oboseala am luat-o la galop spre Champex, unde aveam cazare. Eram ca si salvati, tanti Vanda de la Auberge Gite Bon Abri ne promisese ca ne lasa ceva de mancare si cate o bere de fiecare, practic eram pe ultima suta de metri catre mancare si somn. Ma si gandeam cum imi dau berea la schimb pe o bucata de friptura sau carne afumata, ca sa refac organismul. Mai e pana acolo. In jur de 10 seara, dupa vreo 55 km si 3000m urcare, ajungem intr-un satuc cum vezi in filme, cu case din piatra si lemn, fara garduri, cu multe flori si curatenie, Praz-de-Fort se numeste, si zicem facem un mic popas ca sa vedem pe unde o ia poteca spre refugiu. Cand ne uitam pe harta, supiza, mai avem 10km cu 600 de metri de urcat, iar asta nu o aveam in calcul ca nu era pe traseul de TMB. Cifrele astea dureroase, adunate cu oboseala si foamea mai dadeau undeva la vreo 2 ore de efort, deci era preconizat ca ajungem la refugiu pe la 12:30. Mai socoteam masa, dusul si spalatul hainelor, insemna sa ne bagam pe la somn la 1, si sa ne trezim la 6:30, ca sa nu pierdem si micul dejun care disparea la maxim 8. Eram terminati cu asa putin somn la orizon. Am pus capul in pamant si am dat drumul la picioare, ca aia faci cand nu ai ce face.

In timp ce alergam noi asa prin satucele astea, vedeam in casele oamenilor oamenii la masa, petrecand cu friptura in fata, ma gandeam sa ma intorc si sa le cer ceva la pachet, sa avem la noi in caz de urgenta extrema, in caz ca nu mai gaseam deschis la refugiu. Dani vine cu ideea sa facem autostopul prin pustietatea aia macar o parte din drum, dar eu eram sceptic, ca serios acum, cine ar lua trei handralai romani transpirati in masina la 10 noaptea?

Dupa vreo 2 km de alergat, ajungem in Issert si trece prima masina. Nu opreste. Trece si a doua masina. Nici asta nu opreste. Trece si a treia masina. Si opreste, bai nene! Il bagam pe Marian la inaintare, ca el e cu franceza in excursia asta, Dani e cu italiana si eu cu limbajul semnelor.

Soferul era o femeie, ne-a intrebat unde vrem sa ajungem, nu prea eram in drumul ei cu refugiul, dar a zis ca ne duce pana in Orsieres daca vrem, vreo 4 km mai in fata. Orice firimitura e buna pe stomacul gol, asa ca am zis da cu toata inima. A dat tanti scaunele de copii de pe bancheta din spate si le-a bagat in portbagaj ca sa ne faca loc. Avea un VW Touran aproape nou, interior alcantara peste tot, de iti era rusine sa intri asa transpirat in masina aia. Ne vazuse femeia de cand trecusem printr-un satuc mai inainte, si banuia ca suntem la antrenament pentru UTMB cand ne vazuse cu frontalele pe cap. Am ramas uimiti sa vedem ce cultura pentru sport si turism au oamenii pe acolo.

In Orsieres am multumit si ne-am dat jos din masina. Urma bucata mai grea, 6 km cu 600m urcare, si stomacul nu mai primea nici un gel sau baton. Csf, n-ai csf si dai inainte. Picioarele duceau, ca bagasem antrenament cu TeamRun in ele, dar somnul era problema.

Am zis sa evitam poteca si sa o luam pe drum, ca poate avem noroc iar cu autostopul. Trece prima masina, se opreste, pune lanterna pe noi si da drumul la girofare. Era politia.

Ne iau la intrebari, de unde suntem, unde mergem, ce cautam pe acolo, le spunem ca facem un antrenament pentru UTMB si ca mergem catre un refugiu, dar mai incet ca ne-a prins oboseala.

“Vreti sa va ducem noi?” a venit intrebarea salvatoare de la un politist. Vrem, cum sa nu vrem, ca nu se mai recunosc matele intre ele de foame. Ne inghesuim toti 3 pe bancheta din spate si plecam racheta. Pana sus la refugiu am facut 10 cruci si am spus un Tatal Nostru pe serpentinele alea. Intra baiatul blana in linie dreapta, in viraje era ca la proba de raliu in coasta si ne arunca din usa in usa la fiecare curba. I-am zis la final, “Ma frend, gud draiver, ralii schils”. Nu a inteles, ca era doar pe franceza el, asa ca i-am zis “Bravo, boss” si a inteles ca i-am zis de bine.

In refugiu toata lumea dormea, asa ca ne-am dus fiecare la locurile noastre sa ne lasam bagajul si sa ne spalam. Eu aveam loc in capatul unui hol, dupa o perdea unde era o saltea pe podea, un geam cu vedere si conducta de apa calda ce tinea loc de calorifer. A fost ok. La 78 de euro pe noapte nici nu poti sa ai pretentii mari in Elvetia. Oricum, era peste pajistea din aeroport.

Dupa ce am dat coaja de sare jos ne-am dus sa mancam. Tanti Vanda auzise ca suntem sportivi asa ca ne lasase niste paine, branza, gem, bere si un castron cu ceva salata in el, sa nu ne ingrasam. Imi era atat de foame incat mi-am incalcat principiile si am mancat bolul ala cu iarba. Tot de foame, s-a facut o romaneasca si Marian a gasit niste afumatura de-a lor intr-un frigider ascuns. Aia m-a tinut in viata pana dimineata.

E altceva cand te culci cu burta plina, altfel visezi, cu alti ochi vezi peisajul din jur.

M-am bagat pe saltea, am tras perdeaua, am mai zis un Tatal Nostru ca am ajuns cu bine pana acolo si somn pana dimineata la 6, ca urma bucata spre Franta.

Va urma.