Partea a 3-a. Din Franta in Franta
In viata exista echilibru. Pentru fiecare plus pe care il primesti, la un moment dat apare si un minus ca sa echilibreze balanta. Si invers. Am mancat pe saturate in Chamonix, am dormit bine, dar ne-am trezit cu probleme. Pe ultimele coborari adidasii mei se descompuneau dar ai lui Marian s-au rupt de-a binelea si trebuia sa-i schimbe cu o pereche noua. In mod normal, la ora 8:30 trebuia sa fim deja plecati pe traseu ca sa ne incadram in timp, dar magazinele sportive se deschideau abia la ora 9. Pana intri, pana vezi, pana probezi si pana platesti se face minim 9:30, deci marcam o ora intarziere si iar riscam sa pierdem mancarea de la urmatorul refugiu unde trebuia sa ne cazam. Locatia era peste 42 de km, intr-o vale numita Le Chapieux, unde existau cateva refugii si locuri de cazare, iar asta unde trebuia sa ajungem era pe acelasi stil ca cel din Elvetia, cu mancare la 7 seara si somn la 9.
La ora 7 dimineata am pus problemele pe masa si ne-am impartit taskurile. Marian a plecat la Ravanel sa astepte deschiderea si sa-si cumpere incaltari iar eu nu am mai riscat sa ma las la mana destinului si sa plec pe traseu cu risc de inanitie, asa ca m-am apucat de niste omlete cu carnati. Dani verifica vremea, harta si calcula cat trebuia sa scoatem pe segmente ca sa ajungem in timp util la destinatie.
Am nimerit cazarea intr-un apartament unde exista o singura farfurie, un singur bol, un set de tacamuri, un pahar normal, un pahar de bere, o tigaie, un prosop, si un sac de gunoi. Dupa ce am dormit pe podeaua de marmura din sala de asteptare a garii din Fagaras, cu sacul de dormit intins printre boschetari si cu rucsacul legat de mine cu sfoara ca sa nu mi-l fure in somn, nu prea mai sunt carcotas la conditii de cazare, dar cred totusi ca propietarul voia sa bage depresie in clienti, altfel nu-mi explic amaraciunea pe care am gasit-o in dulap. Cand te cazezi in AirBNB-uri mai gasesti un praf de dero, un rest de sticla de ulei, cateva picaturi de sare, ceva resturi de la ultimii turisti. La asta in dulapuri nu am gasit nici nimic.
Masina de spalat aveam, dar zgarcitul ne ascunsese si ultimul praf de dero si nu aveam cu ce sa spalam hainele transpirate care deja luau miros de sacaz. Ne-am sucit, ne-am invartit, si am spalat hainele cu Fairy de vase cu aroma de portocale. Nu s-a simtit diferenta intre el si Ariel.
Deja intram in a 3-a zi si chiar daca dormisem mai bine ca in prima seara la refugiul din Champex, corpul incepea sa resimta oboseala. Oboseala trece cu odihna sau o pacalesti cu mancare, alte solutii nu exista. Am fost destul de dezamagit de alegerea lui Dani de a-i face o omleta doar din doua oua. Cu doua oua nu urci nici in tramvai daramite sa pleci in munti. Nici Marian nu apucase sa manance, asa ca cineva trebuia sa se asigure ca are resurse destule la pachet in caz de neprevazute, drept urmare am facut o omleta standard din patru oua si niste carnati, ca sa imi ajunga macar pana in Les Contamines. Prevazator cum sunt din fire, am mai despicat niste carnati in tigaie si i-am aruncat in niste felii de paine ca sa fac 3 sandwich-uri de rezerva. Pe Dani l-am convins sa-l bage in rucsac dar Marian a facut nazuri si nu a vrut. Asta e, o sansa-n plus pentru mine.
Am parasit cazarea si am plecat spre centrul infoturistic sa facem jonctiunea cu Marian. Spre deosebire de cladirile de la noi, care sunt facute doar pentru banii din fonduri europene si apoi abandonate in paragina, asta era functional si avea de toate, de la harti, tricouri, brelocuri, informatii, etc., pana la abonamente de transport. Banuiesc ca oamenii care se ocupa de turism la ei sunt alesi pe merit si competente, si nu luati de catre partid de la un strung din Videle si pusi intr-o functie ca sa semneze ce trebuie, ca altfel nu-mi explic cum de le-a venit ideea asta simpla dar buna. Atentie aici:
Daca esti cazat intr-o unitate de turism din Vallee du Chamonix (un fel de Valea Prahovei la ei), ti se ofera un abonament de transport gratuit pentru tren si autobuz pe liniile de transport in comun din salba de sate din vale, plus reduceri la muzee, evenimente, etc. Sa scape turistul de stresul cumpararii si compostarii biletului, sa se plimbe in voie intre obiectivele turistice si sa cheltuie bani la ei acolo. Nu mai zic nimic in plus pe subiect. Doar ca e ciudat ca toti trei cunoastem strazile din Chamonix mai bine ca pe cele din Busteni sau Sinaia.
In fine, ne-am intalnit cu Marian care nu prea a stat pe ganduri la probarea adidasilor si si-a luat niste Topo de incaltat. Putin cam riscanta miscarea de a-ti lua niste incaltari in care mai stai 2 zile cu picioarele umflate pe munte la fel de repede ca si cum ti-ai lua papuci, fara sa testezi, si care pe deasupra inseamana si “soarece” in italiana, asa ca i-am spus sa ia sandwich-ul cu carnati, in caz de urgente. A refuzat si el. Ii place sa mearga la risc.
Fiind in fata centrulului infoturistic, si fortati de faptul ca plecam cu peste o ora intarziere in traseu, am luat o decizie rusinoasa care ne-a atras ocara mentorului chamoniard, Florin Totalca. Am luat trenul pana in Les Houches, 8 km mai in fata. Practic am pacalit spiritul turul. Rusinoasa dar sanatoasa miscarea pentru ca aveam 8 km de aproape plat in fata, iar pentru noi, care in ultimele zile umblaseram numai pe culmi inalte, era plictisitor si sub standardul nostru de trail runneri, mai ales ca riscam sa ne pierdem aclimatizarea la inaltime. De fapt, calculasem ca intarziem la refugiu si iar pierdeam masa de seara. Ce n’est pas possible.
Aceasta decizie a pornit niste controverse pe grupul de Whatsapp dedicat UTMB-ului si am intrat si in gura baietilor de la TeamRun. Dar ei erau la caldurica cu fripturicile in fata in timp ce noi ne luptam cu muntii pe stomacul gol, deci nu am pus la suflet si am plecat mai departe.
Ne-a placut cu trenul ca era rosu si frumos, am coborat la prima halta si am luat-o in sus pe un drum forestier plictisitor de vreo 6 km cu 800m+. Pe urcarea asta s-a pornit o discutie foarte interesanta despre idioti, premianti, ipocriti, influenceri, analfabeti functionali, si pana in buza urcarii am ajuns la concluzia ca unul dintre noi trebuie sa devina vlogger. Am fost propus spre sacrificiu cu unanimitate de voturi.
Pe la 1800 de metri am dat de un platou mic cu o cabanuta de vis si o vedere splendida unde cred ca orice suparat pe oameni isi gaseste linistea in cateva minute. Aici am gasit o masa, si cand gasesti o masa e pacat sa nu te asezi la ea si sa mananci ceva, orice, macar un sandwich cu carnati. Mancarea in varf de munte, in randul de vie si la cules de porumb nu e intrecuta de nici un restaurant din lume. Oua fierte cu branza, salam, ceapa, sunca si painea proaspata mancate in mirosul de panusi uscate si in gol alpin nu au rival. Oamenii mari mai baga si o tuica, dar nu e cazul la mine.
In fine, sa revenim de pe aratura inapoi in Franta. Fiind dupa urcare, l-am prins pe Marian in offside cu glicemia si i-am facut ultima propunere sa-i dau un sandwich, ca sa stau linistit ca e in parametri nutritionali. Foamea invinge mereu, nu am avut nici un moment de indoiala aici, si dupa un minut il aud: “Ba, chiar e bun!”.
“Am avut noroc, Mariane!”, mi-am spus in gand. Pentru cativa carnati gasiti la 3 euro, redusi de la 9, aveam 5 la 1 sanse sa fie expirati.
Imediat cum am terminat de mancat a venit echilibrul peste noi, 5 km de coborare cu aproape 1000m pe minus, pe o partie de ski. Doua lucruri urasc la munte, coborarea dupa Custura pe Valea Marii si pe partiile de ski. Amandoua vin in cap si iti incarca cvadricepsii pana incep sa tremure ca piftiile. Cel putin la mine. Eu sunt greu, supraponderal, mereu cu 80kg+, nu sunt construit pentru alergare si cand franez pe coborare dreapta imi ard muschii cum ard placutele de Logan cand cobori Transfagarasanul doar din frana de picior. Pentru ca am masa mare, am nevoie de poteci sau serpentine ca sa disipez energia cinetica cu care ma incarca forta gravitationala. Intr-o carte am citit asta. Partiile si nenorocita de Custura nu au serpentine si sunt si mai rele ca sunt pline de smocuri de iarba amestecate cu gropi care stau la panda sa-ti dea cu mov la glezne. Ca sa intelegi prin ce trec trebuie sa te gandesti la viteza, gropi si un un dolofan pe o panta in coborare.
A fost un chin pana am ajuns jos, in Saint Gervais. De aici am mers iepureste pe niste potecute misto si aproape plate pana in Les Contamines unde iar am dat de o masa. Ne-am asezat la ea sa mancam, ca pentru asta a fost facuta, si in timp ce eu am ramas de paza, baietii au dat o fuga la un mini Carrefour dupa niste vitamine. S-au adus la masa caise, redbull, bere pentru ei, cola pentru sportivul din mine, croissante si niste gogosele cu mere. Am facut cateva cruci de multumire si am dat bataie mai departe pe poteca ca in urmatorii kilometrii incepea greul. Cand sa iesim din sat, surpriza! In capatul potecii, la ultima casa din sat, niste copii vindeau inghetata la dozator. Doi euro euro cornetul, exact cat imi ramasese rest de la carnati. La cum se potrivisera toate, daca o refuzam practic stricam echilibrul universului.
Au urmat 9km de urcare prin singuratate, cu inca 1300m+ adunati, pana am ajuns la Col de la Croix du Bonhomme, pe la 2300m+. Alte discutii interesante s-au deschis si pe urcarea asta. Un context in care prieteniile se sudeaza este atunci cand se trece umar la umar prin experiente de efort prelungit sau situatii grele, se vorbeste mult si cinstit si nimeni nu se da mai tare decat e. Urcarile astea lungi sunt mediul propice. Nici nu prea poti sa te dai mare pe asa urcari, iar lipsa aerului in plamani si in creier actioneaza ca un adevarat ser al adevarului care te forteaza sa spui putine si bune. Se face un troc de confesiuni cu pareri despre X si Y, cu cine ai votat, ce te supara si ce te bucura, de ce vrei sa faci aia si de ce nu ai facut ailalta. Daca se ajunge la schimbul asta de vorbe, practic iti incredintezi valorile morale si planurile de viitor colegului de efort, ceea ce il transforma automat in prieten de incredere. Pe cealalta parte, nu am vazut ca prieteniile facute la distractie sa tina mai mult de cat bate vantul primavara.
Cam de la inceputul urcarii cerul s-a innorat si a inceput sa bata vantul destul de tare pana a adus ceata si frigul peste noi, care eram deja transpirati si in pantaloni scurti. Era in jur de 18:30, se lasa seara usor si in 30 de minute incepeau sa serveasca masa la refugiile de la 1600m. Ma desparteau de un castron cald vreo 5 km cu 900 de metri coborare dreapta. Practic o coborare pe Jepii mici, doar ca pe Jepi mai ai serpentine. Foarte greu, nu doresc nimanui asa poteca la vale, mai ales cand adidasii iti rod la degete ca soarecii la porumb.
La ora 19:50 am ajuns la cazare. Eu nu am mai prins loc la refugiul baietilor ci la unul de langa, si am convenit ca dupa ce ne cazam si poate mai prindem ceva masa, sa ne intalnim afara, sa punem la cale ziua de maine. Semnal la telefon nu exista in zona si cand am intrat in refugiu am vazut scris mare pe o tabla:”No wifi, talk to each other”. Cu cine sa vorbesc daca nu stiu limba? Aia e, ma culc nevorbit dar macar sa incerc sa fiu mancat.
Intru in refugiu, dau de un baiat cu niste farfurii in mana, incerc sa-i aduc la cunostinta ca sunt cazat acolo si el ma da frumos afara cu “derniere, sosons”. “Ma vere, nu te inteleg, spune in inglish macar”. Stia si el engleza cum stiam eu franceza. “Back, slippers” tot zicea incontinuu. “Imi e foame” zic eu, el nimic, “go back”. Nu mai aveam putere sa ma contrazic cu el asa ca am iesit afara si m-am dus in spate sa vad ce e acolo. In spate nu era nimic. Foamea iti mai da vedenii, asa ca mai dau o tura in jurul refugiului si vad o usa mica ascunsa dupa niste gramezi de lemne. Intru pe ea si ce sa vezi, o camera plina de papuci, unde iti lasai incaltarile si iti luai o pereche de sosoni. Mirosea acolo ca in cuib de sobolani.
Ma duc iar dupa el, ma vede cu papuci si imi arunca un “ok, good”. Nu apuc sa-l intreb de camera si unde pot sa fac un dus ca ma ia de mana sa ma duca la sala de mese. Ii zic “sunt jegos, trebuie sa ma spal”, si el nimic, “first food after wash”. “Urat obicei aveti aici”, “don’t I like”, dar el nimic, tot ma impingea in sala de mese. Ca sa nu fiu ca tanti aia cu nuca de cocos, inainte sa intru mi-am dat hainele jos, am consumat cateva servetele umede, am dat cu spray, am scos un tricou uscat din punga, m-am schimbat si am pasit in sala de mese. Sala era plina, vreo 25 de persoane, iar pe mine ma aseaza la o masa de 10, unde era un singur loc neocupat.
Arunc un “hello”, sa vad cine se fereste sa vorbeasca engleza si ma asez. Imi zice o tanti de la masa ca se ingrijorasera pentru mine, ca baiatul de la refugiu le spusese ca trebuie sa mai vina cineva dar intarzie mai mult decat se astepta. Le multumesc pentru grija si tot tanti incepe sa imi prezinte colegii de masa si ce cauta ei pe acolo. Eu le zic ca fac turul Mont Blancului in 4 zile cu niste prieteni si le citesc admiratia pe chipuri de parca eram mare atlet. Daca ar fi stiut ei ca ne-am urcat in tren de dimineata, nu ar mai fi fost asa impresionati. Fiecare si-a spus numele dar nu am retinut nimic pentru ca il urmaream pe bucatar cum vine cu un bol spre mine si foamea te concentreaza pe lucruri esentiale, restul e doar aer trecator. Imi pune bolul in fata si dezamagire. O supa crema de fiertura de ceva verde de nu am inteles exact ce era. Eu stiu ca verde mananci cand esti bolnav, nu cand ajungi dupa 140 de km de munti. L-am dres cu paine, nu am avut ce face. Intre timp, tanti care era foarte prietenoasa si vorbareata spune ca ea e din Belgia impreuna cu fata ei si sotul, un cuplu de americani asiatici cu 2 copii de vreo 15-16 ani sunt din SUA si inca un cuplu din Olanda. Ma intreaba de unde sunt eu si zic “Romeinia”. Ea de colo “ooo, Ceocescu, important good man, I know”, si aici a fost momentul cand mi-a ramas dumicatul de paine in gat.
M-a luat prin surprindere faptul ca aproape in creierii muntilor francezi gasesc o belgianca care crede despre un criminal comunist ce a chinuit o tara intreaga ca a fost un om bun.
I-am spus “Stop, you are wrong. Communism is bad!”. De aici au urmat vreo 35 de minute in care le-am tinut o prelegere despre ce a insemnat comunismul pentru tara, care sunt efectele pe termen lung de care nu e sigur ca vom scapa vreodata si bonus, cum era viata cand eram eu mic, la trecerea din comunism in socialism. Poate si din cauza ca la mine foamea si oboseala se manifesta ca o betie, am inceput sa accelerez putin cu povestile si sa scot niste scenarii aromatizate care se potriveau cu tunsoarea mea de rus scapat din puscarie. Le-am spus ca la noi in sat cablul TV a venit abia prin 2005 (adevarat), ca in afara de asfaltul pe soseaua principala, restul strazilor au avut pamant pe ele pana prin 2007 cand am intrat in UE (adevarat si asta), cum pe timpul comunismului, unchi-miu a ascuns vaca in padure o saptamana si a declarat la Militie ca i-a mancat-o ursul, ca sa aiba cu ce sa-i faca nunta fetei (adevarat) si alte intamplari normale pentru noi dar incredibile pentru straini. In tot timpul asta bucatarul a venit si cu felul doi, niste carne de vita cu o garnitura verde de nu-mi trebuie deloc, cu o farfurie cu branzaturi amestecate si cu un desert din crema de lapte care a fost pe sufletul meu. Tanti din Belgia, care era deja zdruncinata de povestile auzite, imi intinde farfuria ei cu branzeturi si ma roaga sa o iau ca sa prind puteri pentru urmatoarea zi de alergare. Mi-a fost putin teama ca din compasiune sa nu imi puna si o suta de euro langa farfurie, ca eram nevoit sa-i iau. Bani si mancarea nu se refuza.
Intre timp, copiii americani ajunsesera la desert si povesteau cum crema aia de lapte e asemanatoare la gust cu un desert pe care il cumpara de la nu stiu ce supermarket din Chicago. Ma intorc catre ei si le spun: “When I was mai mic ca voi, stateam la coada la magazin la tanti Tanta cate 2 ore ca sa astept masina cu paine. Masina cu butelii venea o data la doua sambete. Era greu”. Baiatul ma intreaba contrariat: “Don’t you had a supermarket sa cumparati orice anytime, like candies si sucuri?”. I-am aruncat zambetul pufaitor al unui om scapat din lagar si i-am spus apasat: “don’t we have”. Le mai povestesc parintilor de sucul TEC care se gasea pe la piete si pe la balciuri, si apoi cu un oftat de om intelept trecut prin multe, le zic copiilor cu o voce emotionata:” Treasure what you have!”. A fost knockout pentru americani. Erau mai zdruncinati ca tanti din Belgia. Pentru cei care nu inteleg limba taliana, le-am spus sa pretuiasca confortul pe care il au acum si sa lase mirajele cu Putin in care mai scapa America din cand in cand. Intre timp, la mesele din jur nu se mai discuta nimic si toate urechile erau ciulite la masa noastra, pesemne erau interesati de contrastul estului cu vestul. I-am observat pe sotii olandezi putin mai reci si nu la fel de atinsi de intamplarile copilariei mele, si ca sa termin treaba inceputa mai plusez cu faptul ca prima oara cand am vazut banane si ananas a fost prin clasa I-a, de Craciun, cand la scoala noastra a venit un tir din alta tara cu daruri pentru copii. M-am intors catre ei si le-am zis:“It was from the Netherlands…the kids were very happy. Thank you for that!”. A fost o lovitura care i-a inmuiat si pe ei.
E bine sa te retragi cat esti in glorie si emotia e puternica, asa ca m-am ridicat in picioare, “Thank you for your time, a fost o placere sa va cunosc pe toti!” si am iesit din sala. De mintit nu am mintit cu nimic in tot ce le-am spus, doar ca interpretarea a fost mai spre drama. Cred ca le-a placut.
M-am dus sa fac dus. Aici, ca si la primul refugiu din Elvetia, am pus in functiune prosopul cumparat in Courmayeur. Cand am planificat turul asta in semi-suficienta, am pus in bagajul pe care trebuia sa-l car in spate aproape tot ce puteam avea nevoie pe munte si la refugii, si care putea incapea intr-un rucsac de 12 litri + un brau. Baietii cred ca aveau rucsacuri de 20 si 25 de litri. Practic, daca doreau cu adevarat puteau sa ia cu ei macar o casoleta de mici si trei cefe. Cum mergea un gratarel la granita dintre Elvetia si Franta? Puteam fi si primii romani care faceau asta. Pionieri, istorie, cartea recordurilor. Nu s-a vrut. S-a ratat ocazia.
Inainte sa plecam in tur am incercat sa indes in ele cat am putut de mult. Au incaput doar 3 tricouri, 2 perechi de pantaloni scurti alergare, colanti termici, jacheta si pantaloni impermeabili, 3 buff-uri, 3 perechi de sosete, 2 bluze termice, caciula, ochelari de soare, spray + roll-on pentru vasc, pasta si periuta de dinti, betisoare de urechi, baterie externa, incarcatoare pentru ceas, pentru baterie si telefon, foita de supravietuire, trusa medicala, frontala, sapca, jacheta de vant, unghiera, manusi normale si manusi impermeabile, pantaloni scurti + tricou pentru somn, cearceaf pentru sac de dormit, si de mancare 25 de geluri, 16 batoane cu ciocolata, si 4 sandwichuri pentru ca am consumul mare.
Ce am uitat sa iau de acasa era un prosop, asa ca a trebuit sa cumpar unul din Courmayeur inainte sa plecam in traseu. E zece lei la orice Mega sau gratis la o inmormantare. “Twenty five euro” imi zice italianul de la magazin. “Pai imi trebuie doar sa ma sterg cu el” ii spun, dar el nimic, “25 de euro e cel mai ieftin”. Mi-a parut rau cand am dat cu cardul, dar nu de cheltuiala, ci pentru ca am strans o tinerete intreaga un dulap plin de prosoape, de cand eram tarcovnic si ma duceam cu parintele Ilinca la sfestanii, iar singura data cand am avut si eu nevoie de un prosop dintr-ala capatat la tamaieri, l-am uitat acasa. E bine macar ca sterge cum trebuie.
Spalat si mancat am iesit afara sa-i gasesc pe baieti, si am dat nas in nas cu ei chiar la usa refugiului.
M-au convins sa beau o bere pe frigul ala si dupa jumatate de pahar m-am ametit si am plecat la somn. La 9:30 seara eram in pat si pregatit de somn. Pentru ca indecizia in viata te face sa pierzi ce e mai bun din orice ocazie, am ajuns sa impart camera de refugiu cu trei persoane necunoscute, doi baieti si o fata. Pana m-am hotarat eu sa profit de sansa si sa zic DA la turul Mont Blanc-ului, cazarile erau deja rezervate, iar eu am prins ce a mai ramas liber. In Elvetia am dormit pe o saltea aruncata dupa o perdea intr-un colt, iar baietii la separeu. Acum, baietii au prins tot camera dubla iar eu una cu 4 paturi, alaturi de alti 3 montaniarzi. Nu am nimic cu necunoscutii de la refugiu, dar toti sforaie necontrolat si nu poti sa te odihnesti cu ei. Daca sunt cunoscuti mai poti sa le pui o perna pe fata, sa le torni apa in gura cand sunt pe aspiratie, sa-i impingi jos din pat, sa-i intepi in talpi, etc. Cu astia necunoscuti nu merge, ca se considera agresiune.
Macar am stat mai linistit pentru a doua zi. Urma ultima bucata din tur cu doar 29 de km si nici 1600m diferenta de nivel, care dupa primele 3 zile pareau ca o plimbare intr-un Tineretului mai mare. In plus, terminam in Courmayeur unde aveam variante de hrana deschise pana la 12 noaptea.