Din Franta in Italia.
Cred ca asa te simti cand esti in armata. Te trezesti departe de casa, intr-o camera dintr-o cladire necunoscuta, cu niste straini despre care nu stii mai nimic, esti frant de oboseala, toti muschii te dor, picioarele sunt umflate, bataturile au acelasi numar ca degetele si vointa de a te da jos din pat nu exista. Am fost primul leat care a scapat de armata obligatorie asa ca pot doar sa imi inchipui senzatia. Ce e diferit aici fata de armata e dispozitia oamenilor. Aceeasi voiosie ca in refugiul din Elvetia e si in locatia asta, toata lumea e bucuroasa, tranteste, pocneste si la 6:30 sunt fortat sa ma trezesc si eu cu directia masa, ca sa nu creada colegii de camera ca am murit in somn.
De data asta ma duceam la mic-dejun fara asteptari. Stiam ca ma asteapta meniul standard, lapte cu cereale, gem, unt si paine, asa ca nu mai puteam fi dezamagit.
Trebuie sa recunosc ca masa din seara precedenta a fost suficienta, iar cu burta plina imi pareau putin lacrimogene povestile pe care le spusesem oamenilor de la masa. Dimineata, creierul meu merge pe ganduri si nu pe vorbe, asa ca nu prea aveam ce sa le mai spun daca asteptau alte povesti de la mine. Ca sa evit intalnirea cu ei m-am dus la masa fix la ora 7, in speranta ca sunt mai lenesi si vin dupa 7:30. Cand intru in sala de mese, supiza, iar eram ultimul care se aseza la masa. Schimbam bonjururi si good morninge si imi arunc ochii pe masa. Bineinteles ca cel mai mare castron era cel cu nutret, o combinatie echilibrata intre ovaz si porumb, mai erau trei feluri de gem si untul aferent pe care se batea toata lumea. Intr-un colt, date la o parte, erau doua platouri cu mezeluri si branzeturi ce pareau ignorate de meseni. In timp ce incercam sa inteleg de ce nu le ataca nimeni, americanul imi ofera carafa cu lapte si ma intreaba “do you want some milk pentru cereale?”. Era sa-i dau peste mana din reflex cand am auzit “cereale”. Am refuzat frumos, am tras platoul cu mezel mai aproape si mi-am facut patru sandwichuri cu niste salam uscat, sunca presata si inca unul care parea un fel de prosciutto peste care am pus niste branzeturi stil mucegai. Mie la masa nu imi place sa vorbesc, pentru ca sunt concentrat la ce fac, savurez mancarea, ii simt aromele, sunt atent sa nu-mi cada din mana. Oamenii astia toti ma asaltau cu intrebari despre tur si despre cursa de la UTMB la care eram programat sa alerg in timp ce ma chinuiam cu sandwich-urile alea, si practic m-au fortat sa alerg dupa doi iepuri deodata. Voiam sa ma bucur de mezelurile alea dar in acelasi timp si sa ma laud putin, avand in vedere ca se uitau la mine ca la un sportiv adevarat. Pana la urma am ales sa ma laud ca cine stie cand mai dau de fani, asa ca am pus alea deoparte, am tras aproape laptele si un bol cu cereale pentru mirroring si ca sa nu am gura goala cand vorbesc, dupa care am inceput sa imprastii detalii de la traseu la kilometri si timpul pe care l-am facut pe segmente. Auzeam numai “wow” si recunosc ca imi crescuse putin pipota in piept, unde mai pui ca mi-a trecut un gand ca eu, la fel ca si Brancusi, a trebuit sa vin pana in Franta ca sa fiu apreciat la adevarata valoare. Dar mi-am revenit repede la realitate cand mi-am pus mana la burta si am simtit colaceii de rezerva. Masa tacerii avea pentru mine alt inteles.
La un moment dat am avut inspiratia sa-i las si pe ei sa vorbeasca si sa-si spuna fiecare traseul din ziua respectiva. Imediat cum au inceput sa detalieze, mi-am tras iar sandwich-urile aproape si m-am apucat de ele. Cum colegii de masa inca povesteau, mi-am mai facut inca trei sandwich-uri si le-am matrasit ciugulind usurel din ele, sa nu par fomist. Am fost conectat cu mancarea mea, nu am auzit un cuvant din ce s-a spus la masa, si fara sa-mi dau seama am golit platoul. Un alt lucru bun pe care l-am invatat in viata e ca atunci cand masa se goleste, trebuie sa te ridici si sa pleci.
O senzatie misto a fost la sfarsitul mesei, cand era clar ca fiecare o apuca pe potecuta lui si ca momentul ala era ultimul cand te mai vedeai cu oamenii respectivi. Intre roman, americani, belgieni si olandezi s-au schimbat niste ramas-bunuri sincere, imbratisari si multumiri pentru timpul petrecut impreuna, de parca ne cunosteam de o viata. O senzatie misto.
Totul era pregatit de seara, asa ca nu am pierdut mult timp in camera. Am bagat la gramada in rucsac, am numarat ultimele provizii si mi-am facut curaj sa ma duc sa ma incalt in camera sobolanilor unde mi-am lasat sosonii ca sa-mi iau La Sportivele in picioare. Imaineaza-ti incaperea de 6 metri patrati cu 40 de perechi de incaltari lasate la dospit peste noapte si ce bomba chimica s-a coagulat acolo. Incaltatul in camera asta e ultimul lucru pe care il faci la refugiu inainte sa pleci, iar acum stau si ma gandesc daca nu cumva camera asta a fost gandita ca sa iti trezeasca toate simturile inainte sa pleci in traseu. Nu m-am riscat sa fac icter din nou, am intrat rapid, i-am luat si m-am incaltat pe iarba.
Cand sa plec, dau nas in nas cu tinerii americani care ma asteptau in fata refugiului. Am fost putin mirat cand fata mi-a spus ca “we have a tradition sa facem poze cu famous people cand ii intalnim”. Pentru 3 secunde am facut blocaj mental ca nu intelegeam ce voia sa spuna cu famous people, si cand am inteles ca se referea la mine am facut instantaneu fata aia de caine care spune “bai, tu ma iei la misto?”. A iesit pe englezeste un fel de “What famous people?”. Ea de colo, “you are famous ca poti sa alergi atat prin munti si participi la concursuri celebre, si ai trait in comunism”. Am vrut sa-i spun ca eu si alte cateva milioane ne potrivim pe descrierea asta, dar nu am vrut sa-i stric visul fetei de a face poza cu o vedeta asa ca m-am pus frumos la poza cu ea si fratele ei. Eram pe graba si nu aveam nici internet in zona, asa ca nu am mai stat sa schimbam pozele.
Oricum, ma gandesc ca am aparut pe un facebook sau insta cu descrierea “Famous romanian care a supravietuit comunismului mancand nuci cu tot cu coaja si nu a avut dulciuri in copilarie, acum face inconjurul Occidentului in picioarele goale. Like, share and subscribe”.
Pe mine ma apasa mai tare necunoscutul, si anume unde sunt Marian cu Dani cazati, ca habar nu aveam. Aici unde ajunsesem era o zona cu mai multe refugii si cladiri, iar cand am coborat din poteca toti trei, eu am fugit direct la masa cand am vazut pancarta cu Les chambres du Soleil, fara sa ma uit unde se duc ei.
Seara cand ne-am intalnit la bere, am baut o bere si m-am imbatat inainte sa aflu informatia. Ei mi-au spus ca sunt cazati spate in spate cu cazarea mea, la 10 metri distanta, dar alcoolul imi luase mintile deja. De aia nu e buna bautura!
In fine, dupa ce am facut pozele cu fanii am inceput sa-i caut pe baieti. Ca orice om care cauta ceva, am vazut o cladire mai mare si mai frumoasa la vreo 200 de metri distanta de ale noastre si eram sigur ca acolo e ce caut. Dau sa intru pe usa cand aud un zbierat de femeie treaza si cu un mop in mana:” Mais non..sosons”. Tresar si ma scuz cu “Je cherche two garsons…” si ea nimic, tot tipa “sosons, sosons, si vous voulez entrer”. Dupa ce ma chinuisem 10 minute sa bag adidasii in picioare peste ranile care mai aveau putin si se faceau carne vie, putea tanti sa ma plateasca si in dolari americani ca nu ma descaltam eu ca sa-mi iau sosoni si sa intru sa-i caut pe baieti. Ies afara cu mainile sus ca sa vada ca sunt inofensiv si nu am intentia sa-i murdaresc podeaua, dau o tura pe langa cladire si pe un geam vad o incapere mai mare cu multe persoane inauntru ce parea o sala de mese. Era clar, erau la masa. Gasesc usa si intru sa vad daca sunt baietii acolo. Cand colo, era o sala plina de fete imbracate in niste costume mulate, care cred ca faceau balet sau ceva asemanator. S-au oprit toate din ce faceau si se uitam la mine blocate de parca intrasem intr-o manastire de maicute unde nu au voie sportivii. Cu atatea priviri intepatoare (sau admiratoare) asupra mea, mi-am uitat cuvintele cu “je cherche..”. Profesoara sau poate maicuta lor sefa m-a luat imediat la rost si din 82 de cuvinte cat mi-a transmis in 20 de secunde am inteles doar un “no” si un “sosons”. “I have adidasi legati cu scotch si nu pot sa-i scot”, timp in care a parut ca m-a blestemat macar odata in franceza pana sa apuc sa spun ca “cherche two garsons”. Cand a auzit de garsons a inceput sa dea din maini de parca turnasem apa fiarta pe ea si sa-mi arate spre fete. Nu stiu sigur ce mi-a zis dar parea ceva de genul “ba, esti orb? Nu vezi ca le am pe toate cu centuri de castitate?”. Am mai vrut sa-i spun ceva dar am auzit din spate un “mais, non” de la tanti cu mopul de mai devreme, moment in care mi-am dat seama ca lipsa sosonilor pe aici se pedepseste cu moartea asa ca am aruncat un “ciao” la deruta, in caz ca ma cauta sa dea in urmarire un italian, si am fugit din cladire.
Cum nu am dat de baieti, am zis sa ma intorc la masa unde am baut bere toti trei si sa-i astept acolo, fiind singurul punct comun unde ne-am intalnit. Cand ma apropii de refugiul meu, vad ca pe o pancarta scrie numele refugiului unde se cazasera baietii. Dau si intru hotarat in el cand dintr-o data se repede spre mine o femeie mica si blonda, ce gesticula incontinuu si bolborosea un “ohh, no, sosons”. Fac pasul afara, si ea imi pune in brate o pereche de sosoni. Aici s-a umplut paharul cu sosonii. Ii arunc jos si ii spun, “madam, no sosons! Refuze! Cherche doi garsons romeinian” si ii fac cu stanga semn de om inalt si cu dreapta de baiat cu barba. Tanti a inteles caracterizarea si imi spune un “oui”, nu stiu pe la ce camera si imi arata spre sosoni daca vreau sa ma duc dupa ei. I-am dat din cap ca nu, si ca prefer sa fac foamea 2 zile pe pajistea din fata decat sa ma descalt pentru o pereche de sosoni. A plecat suparata ca nu am luat sosonii de la ea la fel cum pleaca un bisnitar de langa tine ca nu a putut sa-ti vanda un set de oale nemtesti originale, ieftine, la 3 milioane.
Am stat vreo 10 minute intins pe iarba, timp in care m-am reintalnit cu prietenii mei olandezi ce plecau in traseu. Ne-am salutat si ne-am urat de bine ca niste vechi prieteni trecuti prin multe si chiar in timpul ala a coborat Marian de pe camera. Foarte senin imi spune “bai, e o tanti aici spirt, ne-a luat pe sus cand am ajuns si ne-a pus direct la masa, nici nu terminam bine felurile de mancare, ca era langa noi cu urmatorul, pac ne-a adus si cate o berica. E foarte de treaba”.
Am vrut sa-l atentionez ca aparentele insala, dar am vazut-o cum se uita ascutit pe mine din refugiu, asa ca doar l-am aprobat. Intinsesem prea mult coarda cu sosonii pe acolo si imi era frica sa nu se rupa.
Cum au iesit amandoi baietii, am luat-o la pas de plat grabit vreo 2 km, timp in care ne departam usor de drumul de acces cotind la dreapta pe o poteca destul de lata ce incepea sa semene a fals plat. Dani ne prezenta muntii si zona ca un adevarat ghid, cu detalii si posibile trasee alternative. Se pare ca prin zona au fost ceva impuscaturi intre francezi si italieni in al doilea razboi mondial, iar refugiile in care am fost cazati au servit drept puncte ale rezistentei franceze, asa ca eram destul de atent la ce zice. Cum mergeam noi asa linistiti si cufundati in istorie, vad in fata la vreo 300 de metri colegii mei de camera cu care am sforait impreuna o noapte intreaga. Am intrerupt povestea si i-am pus in tema pe baieti: “Astia ma stiu de mare sportiv si ca practic alergam pe cioburi de sticla cand eram mic, asa ca nu putem sa trecem la pas de ei ca o sa le distrug filmul cu super eroi romani. Hai sa alergam!”. Marian se uita la mine cu un zambet amestecat cu lene si oboseala si imi zice:”Bai Adi, daca tu crezi ca o iau la fuga ca sa creada niste francezi ca suntem mari sportivi, te inseli”. A fost ca atunci cand dai la contact, crezi ca a pornit, dar moare motorul. Le-am explicat ca practic o facem pentru tara, ca aducem o picatura de faima romaneasca in viitoarele povesti franceze, ca producem senzatii in oamenii aia. Nimic.
Ne apropiasem la 100 de metri si baietii nu voiau sa alergam pentru posteritate. Dintr-o data, se aude un gafait puternic in spatele nostru si trece in alergare usoara pe langa noi un nene pe la vreo 50 de ani, cu ceva par carut, care avea sapca, tricou, foita, pantaloni, rucsac si sosete full Compressport, si cu Hoka in picioare. Practic, omul era la valoare de 4 ace in trail si pe langa asta mai si alerga pe o usoara urcare. Asta a trezit demonul competitiei in Marian, si in 10 secunde am inceput sa alergam si noi. Am trecut si pe langa colegii mei de refugiu, ne-am dat bonjurul si asa am reusit sa tinem steagul sus pentru patrie. In 400 de metri l-am ajuns si depasit pe nenea care era echipat de vreo 1500 de euro, moment in care s-a oprit epuizat si cu inima aproape de atac de cord. Nu vreau sa ne laud, dar noi nici macar nu ne incalzisem. Am continuat alergarea alternata cu power hike pe serpentinele care deveneau din ce in ce mai pline de drumeti si turisti.
Ne-am oprit sa alimentam cu un gel si sa ne bucuram de peisajul cu zeci de varfuri intre 2500 si 3000 de metri cand iar trece in alergare cineva pe langa noi. De data asta era o fata, echipata full Hoka, adica in trendul new-generation scump, care alerga destul de bine. Iar s-a trezit in noi demonul competitiei si am luat-o usurel in urmarirea fetei. Dupa nici 500 de metri, la o trecere printr-o ravena unde siroia destul de puternic apa ce se scurgea de pe varfurile muntilor, s-a oprit ca sa caute o trecere mai sigura, asa ca am prins-o si am depasit-o. Am fost mai curajosi prin valtoarea aia. Am tinut steagul sus.
Dupa vreo 2 ore si 10 km cu 1000m urcare, am ajuns la Col de Seigne (2516m altitudine) si am pasit cu dreptul in Italia. Era foarte aglomerat pe mini-platoul cu borna granitei si a trebuit sa stau la coada ca sa fac o poza si sa am dovada ca am trecut pe acolo. Am fost al 47-lea om la coada din peste 50, asa ca s-au pierdut vreo 10 minute bune pe acolo. Din prea multa relaxare si incredere am gresit putin traseul si in loc sa coboram prin dreapta, pe unde se duceau toti amatorii, am luat-o pe o poteca in stanga. Nu intelegeam de ce se tot uitau toti potecarii ciudat la noi in timp ce ei coborau si noi tot urcam. Dupa vreo cateva sute de metri ne-am dat seama ca destinatia spre care mergeam era un varf ce semana mai mult a perete acoperit cu zapada si nu spre coborare. Niciodata nu e prea tarziu sa recunosti ca ai gresit in viata, asa ca am cotit-o spre dreapta, ca pe directia asta sunt toate lucrurile bune in viata. Topaiam pe pajistea aia ca niste sportivi adevarati, asa ca in momentul in care am prins din urma si trecut pe langa grupul ala mare de turisti, s-a auzit un murmur general acompaniat de exclamari pentru noi. Chiar daca erau numai turisti cu rucsacuri de 30 de kg in spate si aveau corturile cu oalele dupa ei, tot depasire se numeste si inca odata am tinut steagul sus. 3-0 pentru Romania.
Usor, usor, am ajuns la Lac Combal, o minunatie de zona cu un lac la 1900 de metri altitudine si la fel de plin de turisti, mai ales ca in zona se poate ajunge cu masina. De la Col de Seigne si pana aici Marian mi-a tinut teorie cu traseul si punctele de alimentare pe care urma sa le intalnesc la TDS, peste nici o luna de zile. Am facut poze cu amandoi ochii si am bagat la cap tot ce mi-a zis, si la cursa din august chiar mi-a prins bine.
Toate bune si frumoase pana aici, dar in locul asta am intrat pe avarie cu mancarea. Adica mai aveam 1 gel, maxim 2, si niste bombonele si mai urmau o urcare de 2,5km cu 400m si o coborare de 8km cu 1200 de metri pe minus. Coborarea era sperietoarea, si aici trebuie sa vin cu o lamurire pentru cine nu alearga pe la munte. Atunci cand esti amator si “alergi” la munte, urcarea e cea mai usoara parte. Indiferent de cat gafai, cat transpiri si cat de greu ti se pare ca mergi in sus (pentru ca mergi, nu alergi), asta e partea cea mai usoara. Cu un grad in plus creste nivelul de greutate cand ai bucati de plat sau plat fals, adica pare ca e plat dar de fapt e o usoara urcare, pe care eu chiar trebuie sa alerg ca de aia ma laud ca sunt alergator montan. Daca mergi pe bucatile astea, deja scrie corijent pe tine si recunosc ca nu de putine ori am am luat note proaste aici. Am ajuns la cea mai grea parte din sportul asta, si anume coborarea. Sa cobori e usor cand se termina toata treaba in 10 minute. Dar cand incepi sa depasesti fereastra asta, mai esti dolofan si mai si apesi acceleratia, picioarele incep sa supere pe tine si dau in tremurat. Nu imi amintesc sa fi facut vreodata febra musculara de la urcat, dar de la coborari am avut zile cand abia ma dadeam jos din pat.
Pana sa ne facem griji de greul coborarii, aveam totusi o urcare spre Arete du Mont-Favre (2417m) pe care o simteam din plin. Cand sunt pe urcari sustinute si nu mai am plamani sa vorbesc, imi bag un refren de la o melodie in cap si trec pe pilot automat. De data asta mai aveam ceva aer asa ca pana la jumatatea urcarii i-am incantat pe baieti cu “una mattina mi sono alzato” si restul de “bella ciao”, pana l-am adus pe Marian in pragul disperarii si mi-a cerut sa ma opresc. Dupa 4 zile de auzit “bella ciao” pe toate urcarile merita si el 20 de minute de liniste pana sus. Trebuie mentionat ca si pe urcarea asta am depasit tot, indiferent ca erau vaci la pascut, oameni in varsta la drumetie sau montaniarzi cu casa in spinare. Cum am citit intr-o carte odata, orice victorie e tot o victorie, si noi am tinut steagul sus din nou. Am dat si de cativa baieti iesiti la antrenamente pe bucata aia, dar la noi in picioare erau antrenamentele date de Radu la Team Run asa ca nu am stat mult la discutii pana sa-i depasim si pe ei.
La 2417 metri am ajuns odata cu vantul si ceata, si de frica unei ploi cu fulgere care ar fi fost prea aproape de capetele noastre, am luat-o allegro la vale printre grupulete de drumeti ce erau pe traseu. Dupa ce am coborat pe la 2200 de metri s-a limpezit putin cerul si pana la Col du Checrouit (1956m), care era ultimul nostru checkpoint inainte de finish, ne-am bucurat de o topaiala linistita si de peisajul Mont Blanc-ului ce se intindea in stanga noastra. Cred ca toti trei ne-am simtit pe potecuta asta, ce serpuia in usoara coborare, ca intr-o decapotabila pe virajele de pe Coasta de Azur, cu vantul printre plete. Fantastica vedere si senzationala poteca!
Ne-a apasat putin ideea de a ne opri la cabanuta de la Checrouit sa bem un suc si sa mancam ceva, dar Dani ne-a propus sa facem un ultim efort pana in Courmayeur si sa mergem la o pizza italiana adevarata. S-a adjudecat pe loc, asa ca am tras de trei ori pe nas mirosul de mancare ce venea de la gratarul lor si am ocolit usurel cabanuta spre partia de ski.
Ultima bucata din traseu cu partia asta de ski ce are 6 km cu 900m de metri coborare a fost pentru mine exact ca atunci cand nimeresti ultima samanta de floarea soarelui din pachet sa fie amara. Picioarele erau obosite, de pe degetele de la picioare lipseau trei randuri de piele si unghiile incepeau sa se innegreasca inainte sa pun primul picior pe partie. Nu exagerez cu nimic cand spun ca am simtit durere la fiecare pas facut in astia 6 km. Am mai alergat, am mai dat-o la pas, am mai injurat La Sportivele si cu chiu cu vai am ajuns in Dolonne la intrarea in Courmayeur dupa aproape o ora.
Dupa 4 zile si 170 de km de munti la pas alert, am pus STOP la ceasuri si am dat Save Activity. Bifa pe Tour du Mont Blanc a fost pusa in checklist-ul de chestii pe care sa le faci macar odata in viata. Ne-am intins pe o pajiste de langa un bar si Marian a facut rost de 3 beri de la o tanti sa sarbatorim reusita. Stateam toti trei tolaniti pe iarba cu rucsacele pe jos, berile in mana, si eram fericiti. Obositi, chinuiti, fericiti si impliniti.
Ce pot sa zic este ca a fost o reala placere sa duc turul pana la capat cu baietii astia doi si le sunt recunoscator pentru asta. Sunt de nota zece, descurcareti, destepti, si se descurca in strainatate. Ii recomand pentru orice fel de iesiri interne si internationale!
Am pus fiecare mana pe telefon si ne-am anuntat sotiile ca am terminat cu bine si ziua asta. Ca sa ne intelegem, nu a fost raport ci a fost asa, un telefon de lauda, sa stie ce titani au acasa.
Dupa 20 de minute de leneveala, foamea ne-a trezit din fericire si ne-a trimis catre cazare sa ne curatam de crusta de sare si sa cautam o pizzerie. De acolo si pana la cazare aveam mai putin de 1km de mers, iar bucatica asta mica era fix prin orasul vechi al Courmayeur-ului, o alta bijuterie de asezare cu case din piatra, care m-a lasat cu gura cascata. Sa zicem ca seamana putin cu Sighisoara doar ca e mai putin praf pe strazi, casele sunt mai ingrijite si o curatenie exemplara peste tot.
Am ajuns la hotel care parea si el ascuns intr-o casa veche, ne-am luat camera in primire si ne-am dus sa ne pregatim de masa.
Pizzeriile sunt in centrul orasului nou, asa ca a trebuit sa o luam usurel la pas spre zona comerciala. Ne-a iesit in cale pizzeria L’angolo di Mel, ceva micut, cu patru mese afara si trei scaune inauntru. Practic era cat doua covrigarii la un loc, si eram putin ingrijorat de ce putea sa ofere un Fornetti la patrat.
Nici nu am apucat sa ne asezam bine la doua mese mititele din cele inghesuite pe trotuar, ca iese un baiat val vartej dinauntru cu mainile ridicate in stilul italian si ne ia cu “I miei ragazzi, ma che fai..” si acolo mi s-a oprit traducerea in creier. Pana ne-a dat meniurile si ne-a luat comanda la bautura ne-a spus toata istoria lui, cum a venit din sudul Italiei si si-a deschis pizzerie acolo, ca italienii sunt zgarciti, nu lasa spaga mai mult de un euro, ca romanii, rusii, si ucrainienii lasa bacsisul cel mai mare, si altele. Nu am inteles pe loc povestile lui Mel sau cum il chema, ci mi le-a tradus Dani cand s-a dus baiatul sa ne aduca bautura. Dani a fost aur prin Italia, vorbeste limba ca si cum a copilarit acolo, si clar nu mori de foame cu el ca se intelege cu toti. Nu pot sa zic nici despre mine ca m-am intors chiar lemn din Italia, ca dupa atatea zile petrecute pe acolo am invatat ca “uscita” inseama “iesire”. De la Marian am invatat ceva franceza, ca “un peu” inseamna putin. Orice inveti e mai mult decat nimic. Sunt bune si iesirile astea in lume si cred ca daca mai fac cateva, o sa pot sa fiu fluent macar la coada la paine.
In fine, a venit baiatul asta cu trei pizze si ori de foame ori de pofta, mi s-a parut ca e cea mai buna pizza pe care am mancat-o. S-a dus imediat pe toboganul vietii si ar mai fi intrat inca una fara probleme, dar Dani a zis sa mergem sa mancam si o inghetata, ca italienii sunt specializati pe pizze si gellato. A avut dreptate, am mancat doua cu 6 euro.
Are oraselul asta cateva stradute inguste si pline de magazinele de firma, si toate erau pline. Ca sa se aseze mancarea si sa mai facem loc la ceva, am calcat in cateva shopuri cu chestii sportive. Marian a vrut sa consfintim distractia asta cu o amintire si nu s-a lasat pana nu ne-a facut cadou cate un Buff cu tema TMB-ului. Eu l-am ales pe ala albastru. E frumos, sa fie primit, Doamne Ajuta!
Picasem toti trei pana in ora zece seara, asa ca la 7:30 dimineata eram in picioare si ne pregateam de mic-dejun la hotel. Deja stiam la ce sa ma astept, lapte cu cereale, unt, gem, si paine prajita, dar nu mai conta ca aveam variante ajutatoare in oras.
Am coborat la demisol, unde era sala de mese, si acolo ce sa vezi, soarele a rasarit intr-un final si o bucatica mica de rai cu toate bunataturile a aparut in fata mea. Mi-a adus bucurie in casa inimii imaginea asta. Am luat din toate si nu le-am lasat in farfurie. De bucurie sau poate din obisnuinta, am bagat si un bol cu lapte si cereale. A fost o masa de final extraordinara, mai ales prajiturile.
Hotelul se numeste Ottoz Meuble daca vreti sa vizitati vreodata Courmayeur si sa stati intr-o zona linistita. Are si lift. Pozele astea sunt de la ei.
Am inceput sa simt senzatia aia dulce-amara, bucuros ca ma intorc acasa la fete si trist ca se termina distractia. Dar ca ceva sa se transforme intr-o amintire frumoasa trebuie sa se si termine la un moment dat.
La o terasa din zona autogarii am mai mancat o cafea si baut un croisssant pana i-a venit autocarul lui Marian sa-l duca in Geneva via Chamonix. Cu acelasi autocar plecam si eu cu Dani, dar noi mai aveam de stat cateva ore prin oras pana se intorcea autocarul si ne ducea in sens opus, spre Bergamo. Nu au apucat baietii sa ceara cafeaua ca ospatarita si-a dat seama ca suntem romani si a schimbat din taliana in romana. A fost prima oara in Italia cand am vorbit si eu macar doua cuvinte cu altcineva inafara de Marian si Dani. Tanti e din Cluj si lucreaza prin zona din anii ‘90 si se parea ca-i place sa mai vorbeasca romana macar cateva minute cu romani de-ai ei.
Dupa ce s-a imbarcat Marian, am lasat bagajele la hotel si am dat o tura de vreo 4-5 km la pas prin Courmayer sa ne bucuram ochii si sufletul. Ca de obicei, case frumoase, verdeata, flori si curatenie exemplara, dupa cum se poate vedea in poze. Inainte sa parasim Courmayeur-ul am mai bagat o inghetata si niste focaccia, ca nu stiam daca mai dam pe acolo. Nota 10 pentru amandoua.
Pentru cine vrea sa-si faca o casa cu vedere frumoasa, las mai jos cateva modele interesante. Din inspectia sumara pe care am facut-o in zona, sunt aproape sigur ca toate casele sunt acoperite cu placi de piatra, si se vede tare frumos.
A venit autocarul, ne-a dus in Bergamo, am dormit o noapte in Grassobbio, un orasel de langa si dimineata am plecat spre aeroport. Foarte frumos si in oraselul asta, era aerisit si curat. Ce mi s-a parut interesant a fost ca era plin de pizzerii si cafenele, si mai toate erau pline de oameni de la 50 de ani in sus, ce citeau ziarul sau stateau la suste.
In fine, sa ajung cu povestea unde voiam sa ajung si anume in mall-ul de langa aeroport. Misto gandit, cu trotuar si pista de biciclete pe sub autostrada care duc pana la aeroport si inapoi, ca sa ai unde sa te plimbi cat astepti avionul. La intrare in mall ai niste cutii securizate, in genul celor de la supermarket, doar ca mai mari ca sa iti incape bagajul si sa nu te cari cu ele prin magazine.
Cu asta termin si gata. Dupa doua ore de plimbat pe acolo am bagat un panino dar parca nu era suficient. Am mai dat doua ture prin mall si am ajuns la Food Court, unde am gasit o pizzerie mica, mica, unde parea sa fie permanent coada. Cu vreo 11 euro am luat 6 bucati de pizza si pe cuvantul meu daca am mai mancat vreodata pizza asa gustoasa si plina cu tot felul de carnuri. S-a dus si asta in casa inimii si cu burtile pline am plecat la aeroport.
Ce parea la inceput sa fie la fel de clar ca namolul, s-a dovedit a fi cred ca una dintre cele mai frumoase experiente din viata mea. Raspunsul e DA, as vrea sa-l fac in fiecare an, si am in plan sa-l fac si cu Alice cand termina de crescut copiii. Si apoi urmeaza si ei.
Acestea fiind spuse, sa faceti ca mine si sa va duceti pe traseul TMB-ului. Merita!