Partea 2. Din Elvetia in Franta.
Ce e nasol cand dormi la un refugiu e ca e plin de oameni veseli si voiosi care se culca devreme si se trezesc tot devreme ca sa plece in traseu. Noi ajunsesem tarziu si eu m-am bagat la somn si mai tarziu dupa semi-masa de seara, ca aveam 100 de mega internet disponibil pentru Elvetia si era pacat sa nu consum de toti banii. La 5 dimineata au inceput sa zdrangane usile, sa-si dea bonjour fericiti cu totii in drum spre baie. Nu o sa inteleg niciodata ce e cu fericirea aia cand te trezesti cu noaptea-n cap sa faci ceva. Din cand in cand mai baga cate unul capul dupa perdea sa vada ce e acolo. Ce sa fie, eram eu lesinat pe o saltea. Pana la 6:45, cand am reusit sa ma ridic, auzisem ce planuri de trasee au toti in ziua aia, ce bataturi le-au mai facut bocancii si la ce sunt alergici.
Sincer sa fiu, am coborat la mic-dejun cu ceva asteptari, mai ales ca i-am vazut pe Dani si Marian destul de vioi la masa. Nu sunt pretentios dimineata, ma multumesc si cu o piftie, ceva jumari, un snitel, o omleta din macar 4 oua, ceva acolo sa-mi ridice apa la 90 de grade si sa-mi dea drumul la puls. Tanti Vanda imi dadea lapte cu cereale! Pai eu sunt pisica sa-mi dai lapte cu cereale? Cu fulgi de ovaz vrei sa trec clandestin granita in Franta? Am vrut sa-i zic, “ma femeia lu’ Dumnezeu, o sa ma ai pe constinta cand mi-o pleca glicemia la vale in urmatorii 45 de km cu 2500m+ diferenta de nivel”, dar aveam o banuiala ca nu vorbeste romana cat sa o inteleg ce imi raspunde, asa ca am cautat alternative pe la alte mese. Am mai gasit niste unt, nutella, gem si branza, dar stii cum e vorba aia, “branza mananci, branza esti”, si asa ajungi alb ca laptele si plin de pistrui pe fata, cum sunt mai toti pe acolo.
De nevoie am bagat si 2 castroane de lapte cu cereale, ca sa nu para ca ca sunt fitzos la mancare, si m-am scos cu jumatate de borcan de nutella ca sa duc viata la macar 75%. Ca rezerva am bagat in rucsac si un colt de bagheta. E bine sa ai mereu un atuu la indemana.
Acum urma partea grea. Sa ma incalt. Imi luasem pentru turul asta o pereche de Jackal, cei mai laudati adidasi de ultra de la La Sportiva, pe care i-am testat cu o saptamana inainte pe o scurta de Jepii mici-Caraiman-Jepii Mari, nici 16 km de alergare. M-am intors atunci de la Busteni cu carne vie la calcaie si degete, dar am zis ca au fost noi si incaltarile si sosetele, si ca se acomodeaza picioarele intr-o saptamana daca ii mai port. Nu s-a intamplat asta, si dupa nici 50 de km de tur, pe langa ca imi facusera iar rani incepeau sa se dezlipeasca bucati din talpa.
Nu stiu daca stii senzatia aia cand ai rani la calcaie si la degete, dar trebuie sa bagi aceeasi incaltaminte in picioare si sa mai mergi 11 ore cu ei pe munte. Am pus niste plasturi si cateva lacrimi pe fiecare rana si i-am tras in picioare.
Cand am iesit din refugiu am ramas cu gura cascata. Ce vezi in poze si pe tiktok aia e si in realitate. Frumusete curata. Nu stiu ce fac oamenii astia la iarba de e asa verde, poate o spala de doua ori pe saptamana, casele curate si in armonie arhitecturala, nu vezi praf pe marginea strazii de parca si ala e maturat zi de zi. Nu am gasit un pachet de tigari sau o cutie de Timisoreana aruncate pe jos in toti kilometri turului. S-o trage de la laptele cu cereale, care poate afecteaza smecheria si nesimtirea. Nu stiu ce sa zic, o sa ma mai gandesc la asta pe urcarile care urmeaza.
Cat m-am minunat eu de priveliste, Marian si Dani au luat-o in fata destul de bine, ca ei sunt mai umblati prin tarile astea si obisnuiti cu frumosul si civilizatia. In urmatorii 2 km, pana ne-am asezat in poteca ca sa incepem urcarea spre Col de la Forclaz, le-am ascultat povestile cu cursele din Hawaii, CapeTown, Leadville si alte zone dubios de frumoase pentru care trebuie sa zbori cu avionul ore intregi. Nu e de mine. E de ajuns ca mi-am riscat viata sa zbor de 2 ori intr-o saptamana.
Am bagat ceva urcare pe un forestier prin padure in urmatorii 8km si am ajuns la stana La Giete, unde iar am dat de niste tauri. Si astia tot mari si negri, dar nu erau asa suparati ca primii. Pesemne ca nu erau castrati inca.
Baietii astia au multe Col-uri pe aici, adica trecatori sau pasuri pe unde treci de-o parte si de alta a muntelui. La Col de la Forclaz, am facut un mic popas sa bagam ceva la tocatoare si sa luam cate un suc si un nectar de la o tanti cu un mic butic pus in poteca. Colul asta e ca un Dealul Negru stilizat cu 3 stele, ca in loc de mici si bere mirosea a pastrama si vin. Cand ne-am oprit era duminica, in jur de 11:30 dimineata, temperatura potrivita, putin innorat dar cu aspecte incurajatoare de soare, si am vazut o scena care pare sa fie normala prin zonele alea si care o sa-mi ramana in cap toata viata ca un ideal la batranete. Erau trei prieteni la o masa, in jur de 65-70 de ani ca varsta, imbracati normal, unul avea un pahar de vin rosu in fata, unul roze si unul alb. Citeam pe fata lor ca nu-i intereseaza cat de putin daca a intrat pensia, cat s-a facut curentul, daca au dat mancare la gaini dimineata. Oamenii zambeau si vorbeau asa linistit, fiecare cu vinului lui sec in fata, se bucurau de o duminica placuta si de prieteni. Poate am crescut eu numai cu “baga-te la beci si scoate o sticla de vin din ala bun din damigeana aia inceputa, sa vezi ce merge cu pepsi” si dupa ce s-a scos vinul s-a inceput cu “Becali face bine ce face la Steaua, ca sunt banii lui, el comanda” si cu “daca se accidenteaza Tanase, nu mai prinde Europa League” si tot asa vreo 5-6 ore in gol, pana ajungeam sa facem baie la copca. Nu zic ca era urat sa faci baie la copca, dar parca era altceva.
Sincer, mi-ar placea sa stau peste ani cu Dani si Marian la o masa in Courmayeur, fiecare cu vinul lui in fata si sa le aduc aminte cum am vazut eu intr-o noapte, singur in mijlocul pustietatii de langa Ucea de Sus, o fantoma adevarata. In fine, sa ma intorc la Col de la Forclaz.
Am plecat de acolo. Am luat-o in jos spre Trient, 2 km de coborare abrupta in care mi-am adus aminte ca oricum e bine sa schimbi pielea la degete si la calcaie macar odata pe an pentru regenerare si ca incaltarile astea sunt practic un tratament. Frumos satucul, as mai fi stat dar se facea tarziu si in Chamonix, unde trebuia sa ajungem, toate magazinele inchideau la 8 seara.
Urmatorul punct de atins era Les Tseppes, aproape de granita. A fost o urcare de vreo 5 kilometri cu 700m dif+, dupa standardul meu cam nenorocita din mai multe privinte. Privelistea extraordinara. De fapt, pe oriunde esti trebuie sa ridici privirea din pamant si vezi ceva frumos.
Chiar in buza urcarii, la 2064m, mi-am sunat sotia sa-i spun ca momentan sunt OK, stau bine cu mancarea si am sanse de peste 87% sa ajung la timp in Chamonix ca sa prind deschis la Mega si sa refac stocul de hrana.
De acolo din varful dealului a fost o coborare frumoasa si alergabila de vreo 3 km, pana intr-un drum forestier. Acolo ce sa vezi in mijlocul pustietatii? O bariera ruginita din 3 fiare, ca aia de gasesti la FNC cand te duci sa iei uruiala pentru porci si gaini. Cine nu stie ce inseamna FNC si ce e aia uruiala inseamna ca s-a ajuns bine de tot, si ca vacile si porcile le mananca doar de la vidate. Pentru oamenii de la oras si pentru corporate people, FNC este Fabrica de Nutret Combinat iar uruiala e o amestecatura de porumb, grau, floarea soarelui si ce a mai dat Domnu’ pe camp, care place la animale. In fine, dupa ce am citit si inteles semnul cu Douane, mi-am dat seama ca bariera aia era granita dintre Elvetia si Franta.
Ce nu mi-a placut a fost ca nu era nici un paznic macar cum gasesti la FNC, sa ma intrebe “unde mergeti?”, “cu ce treaba?”, “aveti porci multi?”. M-am simtit asa, neimportant si ca parca nu se pune pret pe mine ca intru in Franta ca un dac liber. Imi luasem si pasaportul degeaba dupa mine.
De acolo au urmat 3 km plictisitori pe o partie de sky pana am ajuns in Vallorcine, un satuc foarte frumos si asta. Practic tot ca in Elvetia dar mai ieftin si cu mai multe Dustere. Inca 2 km plictisitori si in urcare usoara pana la Col de Montets, 1461m, unde Marian a inceput sa vorbeasca numai de fripturi, raclette si pizza fara sa stie ca pentru mine vorbele astea pe stomacul gol pe mine ma ard ca palinca de 60 de grade. De aici incepe urcarea spre La Tete aux vents la 2130m. Cand se tine UTMB-ul aici e o imagine memorabila care merita vazuta macar odata in viata. In bezna noptii apare un zig-zag de lumini miscatoare pe un fundal negru ce pare ca o scara care urca pana la stele. E fantastic!
Urcarea asta e inselatoare. Depinde cum te uiti la ea. Daca te uiti cu burta plina e usoara, daca te uiti cu burta goala, e cam grea. Se terminase de mult laptele cu cereale asa ca am zis ca inainte sa dau urcarea sa bag un baton si un gel ca sa ma tina picioarele pana sus. Ce a urmat m-a marcat pe urmatoarele 2 ore.
Chiar la inceputul potecii e o casuta mica, cu un izvoras de unde poti sa te alimentezi cu apa. Dani cu Marian erau activati asa ca au umplut bidoanele primii si au luat-o usurel in fata. Am alimentat mai greu si cum stateam eu asa obosit, cu un baton intr-o mana si cu cealalta ma legam la adidasi, aud niste voci de femei in spatele meu, facem schimb de “bonjour”, si dintr-o data imi vine sa vomit fara sa stiu de ce. In prima faza am zis ca e ficatul care refuza al 14-lea gel cu portocale in doua zile. Nu era el. Cand ma intorc spre sursa, vad in spatele meu o turista in maiou, arata spre un varf de munte. Avea tanti asta vasc la subrat si mirosea exact ca un zidar dupa 3 zile de vara pe santier, care nu a pus apa nici in gura, daramite pe el ca sa se spele. S-a activat protectia la creier, mi s-au blocat caile respiratorii preventiv ca sa am timp sa scap fara sa vomit, am abandonat batonul ca oricum era contaminat si am rupt-o la fuga pe urcare. Daca mai intarziam 2 minute langa ea faceam icter.
Un miros asa urat nu am mai simtit de cand am fost prima oara la bulgari la all-inclusiv si am mancat friptura cu transpiratie. Ei ziceau ca e condiment national, un fel de boia, dar nu i-am crezut si ca sa fiu preventiv am mancat numai dulciuri si pepene cat am stat acolo.
I-am prins pe baieti din urma dar nu putut sa scot nici un cuvant pana nu am ajuns in platou. In tot timpul asta Marian vorbea numai de muschi de vita la gratar, fructe de mare din piata de la Amsterdam dar eu nu puteam sa ma gandesc la mancare pana nu mi se calma ficatul. Am scos coltul de paine din rucsac si cu el am reusit sa-l potolesc si sa opresc tristetea stomacului.
Dupa vreo 2 km linistiti prin pietroaiele de la Tete aux vents in care am vazut si varianta franceza de capra neagra, Dani, omul responsabil cu traseul si cu harta, ne-a dat vestea ingrijoratoare ca s-ar putea sa nu ajungem pana in ora 8 la Chamonix, si sa nu mai prindem deschis la magazine. Asta inseamna o seara fara apa, bere, dulciuri si mancare. Trebuia sa ne multumim doar cu shaorma de la turci si pizza de la romani. Nu era rau dar niciodata nu strica sa ai in plus.
Ne-am mobilizat, am tras tare de la Flegere si la 7:50 PM eram in Chamonix pe pietonala, in fata la Mega. Am luat sa fie, la placerea tuturor.
Bere, apa, ceva dulciuri, oua, carnati si un pachet de biscuiti, ca nu strica niciodata sa-l ai in buzunar.
Planul era sa facem dus si sa iesim la o pizza la romanii de la Paradisio, dar glicemia mea era deja jos asa ca i-am lasat pe baieti sa caute cazarea si eu am cotit-o spre shaormeria turceasca. Cerea corpul si nu puteam sa-l refuz. I-am spus baiatului “Have shaorma?” si el de colo “Galette”. “Nu Galette, ma! Shaorma ai?”. El o tinea pe a lui cu “Oui, Galette”. “ Bine, ma”,“Cu de toate si mult usturoi” dar nici asta nu parea sa inteleaga romana. La “Full option extra-extra garlic” a dat ceva din cap si mi-a zis sa stau jos pana e gata. Dupa un sfert de ora a terminat si el 3 shaorme amarate, de marimea unui sobolan normal. Pentru timpul asta, in Bucuresti te da afara dupa 2 zile. E incompetenta curata!
Am ajuns la cazare, nici nu am baut apa ca sa ma pregatesc, am desfacut ambalajul cu asa pofta si shaorma mai proasta ca aia nu am mancat in viata mea.
Nu e de laudat, dar pe teritoriul Romaniei eu am experienta la shaorma. Dristor, Genin, Socului, La Grasi, Baneasa etc., am luat toate sortimentele si aproape toate modelele din Bucuresti. Am mancat si shaorma mamut la 6 lei de la Kogalniceanu, in regie la oferta 2 la pret de una, in Ferentari, Bragadiru. In Alba Iulia, Cluj, Barlad, Sibiu, Curtea de Arges, Timisoara, si Filiasi unde avea frunze de pui in loc de carne. Pana si in Horezu am mancat shaorma. Nu sunt pretentios la mancare, carne sa aiba in ea, si daca se poate, sa nu fie cruda. Asta de la Turkish era si cruda si uleioasa, fada, cu sos de usturoi fara gust de usturoi si nici lipia parca nu mai avea gust. O dezamagire totala.
Cand e vorba de mancare tot cu romanii faci treaba. Am coborat la baietii de la Paradisio care nu dezamagesc niciodata si ne-au pus la pizza sa ne ajunga si pe avion. Sa le dea Dumnezeu sanatate ca mereu au grija de noi.
In mod normal urmatoarea bucata era destul de simpla dar taurii castrati din prima zi si intalnirea cu tanti aia care avea subratul ca exteriorul nucii de cocos m-au facut sa dorm cu stres pentru a doua zi. Urma inca o bucata de 42 de km cu 2700 diferenta de nivel si puteam sa dam de orice pe drum.